Din ciclul "GRADINA ROMANEASCA" 3 -FIN

O alta povestioara, si de data asta ultima, cel putin legata de subiectul Gradini Romanesti.

Un caracter ce merita precizat, al gradinilor romanesti in special cele din sud, este acela ca niciodata nu si-a pierdut caracterul strict util in alimentatie; pe cand in alte zone ale europei gradinile s-au dezvoltat ca arta, daca imi permiteti - ca un kitch frumos uneori cu pretentia de a imita natura.

Numai in gradina romaneasca poti gasi "buruieni" si "boscheti" care sunt acolo pentru ca trebuie, pe care oamenii intotdeauna le-au folosit la gatit sau pentru caracterul curativ(medicinal).

O aşezare de înalt prestigiu - o adevărată instituţie - zilnic pomenită în casa noastră era „Grădina".

— Să înhame caii şi să se repeadă la „Grădină", s-adu­că paie, fân şi ovăz pentru grajd, lemne de foc pentru bu­cătărie, vin de Popeşti-Vasilaţi sau din cel bătrân de Urlaţi din via Spătarului Toma de la Valea Mieilor, zarzavaturi păstrate pentru iarnă; făină sau mălai - cum lipsea ceva în casa şi în curtea noastră din strada Primăverii, se trimitea îndată la „Grădină", la „Mandritu", căci reşedinţa ce şi-o alesese acolo bunicul nostru, tatăl mamii - „Tata-Moşu" -cum îi ziceam în copilăria noastră - era, cum s-ar spune în limbaj administrativ, organul nostru tutelar.

Dacă o casă nu este într-adevăr nimic altceva decât „pa­tru ziduri cu ferestre şi un acoperiş", atunci se poate spu­ne că şi azi mai este în fiinţă această casă a lui Tata-Moşu, a străbunicului fiului meu, adică Ştefan Dimitrie Grecianu.

Aproape de strada Aurel Vlaicu, în cartierul cu nume­le barbar de „Parcelarea Grecianu", silueta ei apare la fel ca şi în copilăria mea, dar sufletul şi l-a dat de mult; căci în locul mândrei case boiereşti ce a fost odată n-a mai ră­mas azi decât un sec, banal şi mohorât local administrativ.

O stradă trece acum de-a lungul ei, iar de peste drum o înghesuială pestriţă de vilişoare crescute acolo de cu­rând, după gusturile şi fanteziile variate ale proprietarilor lor, se strâmbă la ea.

Pe locul străzii aceleia noi, era odată un nuc uriaş, a că­rui coroană generoasă îşi întindea ramurile până deasupra balconului de la catul de sus al casei şi revărsa pe faţada-i dinspre grădină răcoarea, umbra lui binefăcătoare în zile de arşiţă. In fundul scorburii lui, adâncă cât îi era trunchiul de înalt, se vedea oglinda unei ape ca în fundul unui puţ. De multe ori a scos de acolo grădinarul curţii găleţi întregi de apă, fără a izbuti vreodată să-l sleiască.

Mi-am închipuit întotdeauna că în răcoarea lui vor fi stat odinioară la taifas, legănaţi de cântecele lăutarilor, gustând din turburelul cel poznaş care înseninează minţile, dar împleticeşte limbile, Papa vel logofăt sau cucernicul Ni-codim, sau alţi cinstiţi boieri strămoşi ai neamului Grecenilor, adesea pomeniţi în casa lui Tata-Moşu. Căci pe acele locuri a fost pe vremuri vie.

Pe atunci, boierii, în primele zile frumoase ale primă­verii, ca să-şi guste vinişorul anului trecut sau toamna, pe vremea culesului, puneau caii la butcă şi plecau din oraş, din curtea lor de pe Podul Mogoşoaiei, cu sindrofie la „Mandritu" - cum se chema via pe vremea aceea.(…)

În amintirea mea, casa lui Tata-Moşu este nedespărţi­tă de mahalaua aceea, aşa cum este oaza de deşert: nu-mi pot aminti de una fără a o pomeni pe cealaltă, fără a rătăci cu gândul, înainte de a ajunge la „Grădină" (cum i se mai zicea curţii lui Grecianu, încă de pe vremea când nu erau acolo decât vie şi livadă), măcar câteva clipe pe uliţele Mân­dritului.

Uliţe abia împietrite, prăfuite sau noroioase, după anotimp, care se strecurau printre curţile mahalagiilor, între maidane cu gunoaie, cu mortăciuni şi cu smârcuri de apă verde stătută în care se jucau copiii, cu case scunde sub învelitoarea lor de tinichea (sau încă uneori de olane turceşti rămase de pe vremuri), intrate parcă în pământ, de mult ce se tot ridica - în virtutea nu-ştiu-cărui fenomen ciudat şi îngrijorător al naturii - uliţa de-a lungul lor. Atât de joase câteodată, încât puteai să te ajuţi, ţinându-te cu mâna de streaşină lor, ca să calci pe vârful pietrelor care ieşeau din mocirlă. Dar şi cu grădini în miniatură în care creşteau - în jurul trandafirilor înalţi, sprijiniţi pe araci cu baloane de sticlă poleită înfipte în vârf - garoafe, busuioc, vâzdoage, micşunele şi sifoane albastre cu fundul în sus. Grădiniţe cu bolţi de viţă şi prispe cu zorele şi mai ales cu pomi roditori: caişi, piersici, gutui sau corcoduşi, câte unul la fiecare casă, care, primăvara, prefăceau totul într-o livadă înflorită.

Atunci mahalaua murdară şi insalubră, puturoasă ca o hazna, era dintr-odată împodobită şi frumoasă ca o mi­reasă. (Paul Emil Miclescu – Din Bucureştii trăsurilor cu cai – Ed. Vremea, 2007, p. 45-50

Pentru mine Muzeul Taranului Roman si traditiile romanesti reprezinta un mare pol al identitatii nationale ce nu trebuie ocolit si ce trebuie mentionat oricarei persoane de langa noi.
Identitatea locala din Giurgiu este tare greu de vazut, poti trace foarte repede concluzii, asta numai daca esti grabit, dezinformat sau pur si simplu rauvoitor.Pentru asta exista acest blog, pentru a descoperi vechea si adevarata identitate a acestui oras romanesc, vlascean, dunarean, european.


Astept inca, un mail de la cei interesati in proiectul de reconstituire a orasului prin imagini vechi de familie. alexghemail@gmail.com

"Gradini Romanesti"

Tot in intampinarea evenimentelor ce urmeaza a se petrece (anuntate anterior), vin cu acest citat:

Şi grădina şi-a avut şi ea soarta ei. Mama adora florile în general şi grădina asta. în special. Şi era o grădină foarte frumoasă, cu bazin, cu chioşc, cu mese. care se puneau de zilele părinţilor mei. la Sfântul Petru şi la Sfânta Măria, în iunie şi în august, când era totul mai înflorit şi mai bogat în frunzişuri. Erau nişte tăblii lungi care se puneau, pentru că veneau zeci de persoane, nu ştiam niciodată câţi vin, cum se obişnuieşte la onomastici. Şi era plin de trandafiri, de clematite, erau foarte mulţi pomi. stăteam la umbra lor. Farmecul acestei grădini, asta era opera mamei, operă care s-a distrus, pentru că acum grădina este cu totul banală. Pe vremea mamei, de câte ori plecam cu maşina din Bucureşti, şi plecam foarte des. la prieteni, la conace, treceam prin atâtea sate...Şi-odată mama sărea aşa. ca la incendiu: Opreşte, Gheorghe, opreşte! aşa, şi se dădea jos şi începea o conversaţie cu leliţa, vroia să ştie cum se cheamă florile astea, cum se cresc. Erau flori de câmp, flori de ţară. din astea erau. Şi pe urmă se ruga: Nu-mi dai şi mie o rădăcină? Că ţi-o plătesc! Aşa că ne-am ales cu iot felul e flori de la munte şi de la şes şi de la deal. Mama avea. cum se spune pe franţuzeşte, la main verte, pe ce punea ea mâna. prindea sigur. Ea Ic sădea, nu lăsa pe nimeni altcine¬va, ca era mereu cu săpăluga în mână. Or, grădina asta era plină de crăiţe, de zorele de toate soiurile şi culorile. Dar cum erau aranjate, cum erau puse toate! Era într-adevăr, cum să vă spun...când eram mică, eram încredinţată că părinţi mei nu ar fi avut atât de mulţi prieteni cum au avut, dacă n-ar fi fost grădina. Fiindcă se crease acolo, pe acest teren foarte mare. o vrajă...Nu era vorba de un singur rond. Toată lumea avea un rond cu trandafiri, or aicea...Bine, aveam şi trandafiri, ne duceam să-i cumpărăm în afara oraşului. Aveam multe plante nobile, dar amestecul acela de flori de câmp, de deal, de munte, era extraordinar. Se crease acolo un microclimat. Adică întotdeauna în grădina aceasta, chiar şi în cele mai toride zile. se păstra răcoarea. Şi aici am să închei cu ceva neobişnuit, cu un ecou din Franţa. Eu v-am mai spus că am avut un prieten foarte bun, care a murit, Jean Chevalier... (…)
Am vizitat şi grădina lui Claude Monet. Dar pentru mine, uluitoare a fost grădina mult mai puţin celebră a lui Jean Chevalier. Aici era o alee mare, care ducea spre casă. o alee ca de castel. Casa era nu un castel, ci numai o casă cu un etaj. Margueritte, care-mi telefonează şi acum. a rămas să pregătească ceva în casă, iar eu am pornit cu Jean prin grădină: Hai s-o vezi! Când am ajuns acolo şi am văzut-o, el s-a uitat la mine cu un fel de îngrijorare, aşa: Irene...qu'avez vous? Ştiu eu ce aveam? Că aşa ne spuneam, eu îi spuneam Jean şi el îmi spunea Irene. Parcă aşa a întrebat, nu ştiu cum a spus exact, dar i se părea că sunt pe altă lume. Fiindcă asta este grădina noastră, am spus. e grădina noastră din Strada Sfanţul Elefterie din Bucureşti. Jean m-a întrebat: Şi cine a făcut grădina aceea? Eu zic: Mama. Jean a insistat: Şi când s-a întâmplat asta? Zic: Prin anii 1925-1930. La care, şi cu asta vreau să închei, pentru că este ceva adevărat şi nici acum nu pot să vorbesc despre asta fără emoţie, el zice: Mais votre mere avait ele une personne tout à fait extraordinaire! Am şoptit: Mmm, nu era extraordinară. Zice: Ba da. Spui că asta se întâmpla prin anii treizeci. Păi. in anii aceia, nimeni nu se gândea să amenajeze astfel o grădină. Aici sunt la modă de numai doi ani. Grădina mea este făcută de un grădinar specializai, după moda de acum. Să ai o asemenea grădină cu zeci de ani în urmă. prin '27, prin '28, este cu adevărat extraor¬dinar! Adică, sublinia el. nimănui, nici în Franţa, nici în altă parte, nu-i venise pe atunci ideea să facă o asemenea grădină. Deci, aşa vreau să rămână mama. Maria o chema, în amintirea mea, ca o făcătoare de grădini, acesta a fost lucrul cel mai important realizat de ea. (Victoria Dragu Dimitriu – interviu cu Irina Eliade – Poveşti ale doamnelor din Bucureşti – ed. Vremea, 2005, p. 46-48)


In acelasi spirit:

"Gradina Alei" si "Rondul de la turn" , au fost primele spatii verzi publice de promenada si agrement din Giurgiu, pe atunci "comuna".
Acum, as vrea sa stiu care din ele va intereseaza mai mult, pentru a dedica urmatoarele postari uneia sau alteia !